Claudia Stoica     

                                   Părintele jurnalismlui românesc la Constanţa   

 Mihai Coman:  „ Drumul jurnalismului după 1989 nu este doar unul lung ci este unul întortochiat și plin de obstacole ce se lovește de rezistența şi reaua voință a reprezentanților profesiei și a birocrației administrației universitare.”

                                                                                                      

Numele lui Mihai Coman este cunoscut de studenţi, de ziarişti, de oameni care lucrează in domeniul comunicării, de antropologi. Profesorul Mihai Coman este considerat fondatorul învăţământului de jurnalism din România. De altfel, el a şi fondat  prima  facultate de jurnalism înființată după 1989, anume Facultatea de Jurnalism şi Ştinţele Comunicării din cadrul Universitaţii Bucureşti.

Născut la Făgăraş în 1953, Mihai Coman a absolvit Facultatea de Litere în 1976 şi a devenit doctor în 1985 la Universitatea din Bucureşti. Până în 1989 a fost profesor de română şi franceză la o şcoală din Bucureşti şi şi-a dedicat timpul cercetărilor de antropologie culturală, fiind autorul a patru volume de studii de mitologie.

După Revoluţia din 1989, Mihai Coman publică „Introducere în Sistemul Mass Media”,  lucrare de referinţă în domeniul jurnalistic. Volumul a reprezentat şi continuă să reprezinte pentru studenţi şi nu numai „o carte de capătâi”. Din 2013, este evaluator stiinţific în domeniul doctoral, conducând lucrări din sfera ştiinţelor comunicării.

În primăvara acestui an, lui Mihai Coman i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa de către Facultatea de Litere a Universitaţii „Ovidius” din Constanţa. În cadrul ceremoniei de acordare a acestui titlu, prof. univ. dr. Mihai Coman a vorbit despre numeroasele situaţii în care a fost întrebat ce caută un antropolog în domeniul jurnalismului. Trebuie să menţionăm aici că însuşi Mihai Coman spune despre el (a făcut asta şi la Constanţa) că este, înainte de toate, antropolog. De altfel, el a şi mărturisit că indiferent de domeniul pe care l-a cercetat, indiferent de afiliera instituţională, s-a considerat întotdeauna antropolog. A aplicat conceptele, metodele, dar şi „privirea antropologică” asupra mai multor realităţi culturale: creaţiile folclorice, literatura cultă, discursul mass-media, manifestările culturii urbane.

Numeroși studenți prezenți la decernarea titlului Doctor Honoris Causa au înţeles de la Mihai Coman, mai bine decât până atunci, ce înseamnă să  dedici zeci de ani de studiu cercetării in domeniul comunicării. „Am lucrat datorită hazardului vieţii ca profesor în sistemul preuniversitar, ca jurnalist, ca profesor universitar în ştinţele comunicării. Indiferent de obiectul de cercetare, indiferent  de  afiliera  constituţională mărturisesc că am gândit întotdeauna în spiritul antropologiei culturale. După 1989, asemenea a milioane de oameni, credeam că noile vremuri vor aduce schimbări rapide și spectaculoase, că tranziția spre democrație, modernitate, prosperitate, că racordarea sistemelor noastre economice, culturale, sociale, politice, educaţionale la tot ce este nou şi bun în democrațiile occidentale se vor  face cu rapiditate. Acum, privind retrospectiv, după 25 de ani de eforturi fără răgaz, îmi dau seama că optimismul nostru era utopic și poate naiv. Ceea ce nu înseamnă că am gresit în ceea ce am visat, ci doar că ne-am grăbit în a crede că drumul e scurt. Pot să vă marturisesc că după toți aceşti ani, drumul nu este doar unul lung, ci este unul întortochiat și plin de obstacole. Nu aş fi putut iniția și promova un sistem de învățământ al ştiințelor comunicării fără cunoașterea obiectului acestuia, comunicarea de masă, fără înțelegerea specificului profesiilor din domeniu, fără stăpânirea modelelor de formare experimentate de alte țări și fără analiza elementelor constitutive ale tranziției de la comunism la democrație. Activitatea mea s-a întemeiat pe cercetările mele. Atât științele comunicării, cât și formele de educare ale profesiei din acest câmp suferă de o dublă vulnerabilitate: sunt vulnerabile față de mediul ștințific, sunt vulnerabile față de mediul profesional. Din această cauză, procesul de instituționalizare este extrem de dificil. Instituționalizarea socială, adică inițierea de structuri de legitimare, de finanțare, de promovare și recunoaștere, de structuri universitare și instanțele de concepere a modelelor curiculare se lovește de rezistența şi nu o dată de reaua voință a reprezentanților profesiei și a birocrației administrației universitare”, a explicat Mihai Coman, la Constanţa, în contextul ceremoniei de acordare a titlului Doctor Honoris Causa.

sursa foto: facebook.com Universitatea Ovidius

    Claudia Stoica

                                                  

                                                      Sacrificiu. Entuziasm. Dăruie 

  Daniela Sofronie - povestea unei constănţence care şi-a transformat pasiunea în sport de performanţă

   

Nicoleta Daniela Sofronie este una dintre figurile reprezentative ale gimnasticii constănţene. Născută pe 12 februarie 1988, la Constanţa, ea a făcut primii paşi în gimnastica artistică atunci când avea doar patru ani, sub atenta supraveghere a Mirelei Szemerjai. A fost sportivă a Clubului Sportiv Şcolar (CSS) nr. 1 Constanţa şi membră a lotului naţional de gimnastică artistică a României. Daniela Sofronie vorbeşte deschis despre realizările sale, dar şi despre greutăţile cu care s-a confruntat în viaţa sportivă şi despre planurile sale de viitor.

Care a fost primul tău contact cu gimnastica?

Prima dată am luat contactul cu sala de gimnastică la vârsta de 4 ani şi jumătate . La acea vârsta nu ştiam însă cu ce se mănâncă gimnastica. Am fost adusă de părinţi, deoarece mama şi-a dorit foarte mult să practice gimnastica artistică, dar pentru că ea nu a putut profesa, s-a gândit ca eu aş fi potrivită pentru acest sport.

Care sunt primele amintiri legate de gimnastica artistică?

Îmi aduc  aminte chiar prima zi din sală. Totul a fost fascinant, iar dacă stau să rezum într-un cuvânt totul era...  WOW. M-a primit cu o deosebită căldură, chiar de la intrare, Mirela Szemerjai, cea care avea să-mi devină antrenoare mai târziu.

Ce consideri a fi cele mai mari realizări din cariera ta?

Cea mai mare realizare este câştigarea aurului olimpic de la Atena, din 2004, cu echipa şi, bineînţeles, titlul de vicecampioană olimpică la sol ( 9.525 puncte). Tot în 2004 am obţinut două medalii la Campionatul European de la Amsterdam, unde am luat aurul la echipe (aici, România nu mai fusese campioană continentală de şase ani) şi argintul la individual compus.

Ce ne poţi spune despre cea mai grea experienţă trăită în viaţa de sportivă ?

Am avut un moment dificil la vâsta de 15 ani, chiar înainte de participarea la Jocurile Olimpice, unde am avut o ruptură musculară ce m-a ţinut departe de gimnastică aproape nouă luni. În acele clipe am vrut să mă retrag din cauza durerii, dar am depăşit acel momentul nefericit .

De un an te-ai reîntors în sala de antrenamente pentru a pregăti viitoarele gimnaste. Care sunt criteriile de selecţie pentru micile sportive ?

Da, aşa este, am fost la selecţie prin grădiniţe. Atunci când te uiţi prima dată la un copil contează aspectul fizic, viitoarele gimnaste nu trebuie să fie foarte înalte, dar nici parinţii acestora. Mulţi fac aici o greşeală, deoarece dau vina pe gimnastică, fiindc-ar rămâne copiii mici de înalţime. Nu este adevărat, pentru că noi, de la selecţie căutam copii care să nu aibă tendinţe de creştere foarte mare. Apoi aducem grupele selecţionate în sala de antrenament şi le testăm forţa, mobilitatea, dar şi alte aptitudini fizice.

La ce competiţii veţi lua parte anul acesta?

Eu am o grupă de începători momentan şi nu vom participa anul acesta la nicio competiţie naţională, deoarece fetiţele sunt mici, având vârste cuprinse între 4-6 ani. În schimb, vom face un stadiu de pregătire la Clubul Sportiv de la Oneşti. Sunt bucuroasă să fac parte dintr-un proiect de amploare: relansarea gimnasticii româneşti, proiect demarat de Fundaţia „Casa Campionilor”, Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Învăţământului, Federaţia Română de Gimnastică (FRG), în parteneriat cu Consiliul Judeţean Constanţa, Primăria Municipiului Constanţa, CSS 1 Constanţa şi Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Constanţa. În acest proiect sunt implicate 30 de fetiţe cu vâsta între 5 şi 7 ani, atât din Constanţa, cât şi din împrejurimi. Proiectul este condus de Catălin Meran, ce mi-a fost şi antrenor, şi a fost lansat de doamna Mariana Bitang. În afară de centrul de la Constanţa mai sunt două centre la Bucureşti, unul la Timişoara, iar altul la Oneşti.

Au trecut 10 ani de când ţi-ai încheiat cariera sportivă. Ţi se pare că s-a schimbat ceva in gimnastica românească?

Da, gimnastica s-a schimbat şi se va schimba şi de acum încolo. Din patru în patru ani, codul de punctaj se reînnoieşte. Înainte, gimnastica era mai artistică, acum este mai mecanică, iar elementele sunt mult mai dificile. De la an la an toată lumea vrea să încerce ceva nou, ceva mai bun, ceva cu dificultate mult mai mare.  

sursa foto : facebook.com sofronie.n.daniela