Claudia Stoica     

                                   Părintele jurnalismlui românesc la Constanţa   

 Mihai Coman:  „ Drumul jurnalismului după 1989 nu este doar unul lung ci este unul întortochiat și plin de obstacole ce se lovește de rezistența şi reaua voință a reprezentanților profesiei și a birocrației administrației universitare.”

                                                                                                      

Numele lui Mihai Coman este cunoscut de studenţi, de ziarişti, de oameni care lucrează in domeniul comunicării, de antropologi. Profesorul Mihai Coman este considerat fondatorul învăţământului de jurnalism din România. De altfel, el a şi fondat  prima  facultate de jurnalism înființată după 1989, anume Facultatea de Jurnalism şi Ştinţele Comunicării din cadrul Universitaţii Bucureşti.

Născut la Făgăraş în 1953, Mihai Coman a absolvit Facultatea de Litere în 1976 şi a devenit doctor în 1985 la Universitatea din Bucureşti. Până în 1989 a fost profesor de română şi franceză la o şcoală din Bucureşti şi şi-a dedicat timpul cercetărilor de antropologie culturală, fiind autorul a patru volume de studii de mitologie.

După Revoluţia din 1989, Mihai Coman publică „Introducere în Sistemul Mass Media”,  lucrare de referinţă în domeniul jurnalistic. Volumul a reprezentat şi continuă să reprezinte pentru studenţi şi nu numai „o carte de capătâi”. Din 2013, este evaluator stiinţific în domeniul doctoral, conducând lucrări din sfera ştiinţelor comunicării.

În primăvara acestui an, lui Mihai Coman i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa de către Facultatea de Litere a Universitaţii „Ovidius” din Constanţa. În cadrul ceremoniei de acordare a acestui titlu, prof. univ. dr. Mihai Coman a vorbit despre numeroasele situaţii în care a fost întrebat ce caută un antropolog în domeniul jurnalismului. Trebuie să menţionăm aici că însuşi Mihai Coman spune despre el (a făcut asta şi la Constanţa) că este, înainte de toate, antropolog. De altfel, el a şi mărturisit că indiferent de domeniul pe care l-a cercetat, indiferent de afiliera instituţională, s-a considerat întotdeauna antropolog. A aplicat conceptele, metodele, dar şi „privirea antropologică” asupra mai multor realităţi culturale: creaţiile folclorice, literatura cultă, discursul mass-media, manifestările culturii urbane.

Numeroși studenți prezenți la decernarea titlului Doctor Honoris Causa au înţeles de la Mihai Coman, mai bine decât până atunci, ce înseamnă să  dedici zeci de ani de studiu cercetării in domeniul comunicării. „Am lucrat datorită hazardului vieţii ca profesor în sistemul preuniversitar, ca jurnalist, ca profesor universitar în ştinţele comunicării. Indiferent de obiectul de cercetare, indiferent  de  afiliera  constituţională mărturisesc că am gândit întotdeauna în spiritul antropologiei culturale. După 1989, asemenea a milioane de oameni, credeam că noile vremuri vor aduce schimbări rapide și spectaculoase, că tranziția spre democrație, modernitate, prosperitate, că racordarea sistemelor noastre economice, culturale, sociale, politice, educaţionale la tot ce este nou şi bun în democrațiile occidentale se vor  face cu rapiditate. Acum, privind retrospectiv, după 25 de ani de eforturi fără răgaz, îmi dau seama că optimismul nostru era utopic și poate naiv. Ceea ce nu înseamnă că am gresit în ceea ce am visat, ci doar că ne-am grăbit în a crede că drumul e scurt. Pot să vă marturisesc că după toți aceşti ani, drumul nu este doar unul lung, ci este unul întortochiat și plin de obstacole. Nu aş fi putut iniția și promova un sistem de învățământ al ştiințelor comunicării fără cunoașterea obiectului acestuia, comunicarea de masă, fără înțelegerea specificului profesiilor din domeniu, fără stăpânirea modelelor de formare experimentate de alte țări și fără analiza elementelor constitutive ale tranziției de la comunism la democrație. Activitatea mea s-a întemeiat pe cercetările mele. Atât științele comunicării, cât și formele de educare ale profesiei din acest câmp suferă de o dublă vulnerabilitate: sunt vulnerabile față de mediul ștințific, sunt vulnerabile față de mediul profesional. Din această cauză, procesul de instituționalizare este extrem de dificil. Instituționalizarea socială, adică inițierea de structuri de legitimare, de finanțare, de promovare și recunoaștere, de structuri universitare și instanțele de concepere a modelelor curiculare se lovește de rezistența şi nu o dată de reaua voință a reprezentanților profesiei și a birocrației administrației universitare”, a explicat Mihai Coman, la Constanţa, în contextul ceremoniei de acordare a titlului Doctor Honoris Causa.

sursa foto: facebook.com Universitatea Ovidius

    Claudia Stoica

                                                  

                                                      Sacrificiu. Entuziasm. Dăruie 

  Daniela Sofronie - povestea unei constănţence care şi-a transformat pasiunea în sport de performanţă

   

Nicoleta Daniela Sofronie este una dintre figurile reprezentative ale gimnasticii constănţene. Născută pe 12 februarie 1988, la Constanţa, ea a făcut primii paşi în gimnastica artistică atunci când avea doar patru ani, sub atenta supraveghere a Mirelei Szemerjai. A fost sportivă a Clubului Sportiv Şcolar (CSS) nr. 1 Constanţa şi membră a lotului naţional de gimnastică artistică a României. Daniela Sofronie vorbeşte deschis despre realizările sale, dar şi despre greutăţile cu care s-a confruntat în viaţa sportivă şi despre planurile sale de viitor.

Care a fost primul tău contact cu gimnastica?

Prima dată am luat contactul cu sala de gimnastică la vârsta de 4 ani şi jumătate . La acea vârsta nu ştiam însă cu ce se mănâncă gimnastica. Am fost adusă de părinţi, deoarece mama şi-a dorit foarte mult să practice gimnastica artistică, dar pentru că ea nu a putut profesa, s-a gândit ca eu aş fi potrivită pentru acest sport.

Care sunt primele amintiri legate de gimnastica artistică?

Îmi aduc  aminte chiar prima zi din sală. Totul a fost fascinant, iar dacă stau să rezum într-un cuvânt totul era...  WOW. M-a primit cu o deosebită căldură, chiar de la intrare, Mirela Szemerjai, cea care avea să-mi devină antrenoare mai târziu.

Ce consideri a fi cele mai mari realizări din cariera ta?

Cea mai mare realizare este câştigarea aurului olimpic de la Atena, din 2004, cu echipa şi, bineînţeles, titlul de vicecampioană olimpică la sol ( 9.525 puncte). Tot în 2004 am obţinut două medalii la Campionatul European de la Amsterdam, unde am luat aurul la echipe (aici, România nu mai fusese campioană continentală de şase ani) şi argintul la individual compus.

Ce ne poţi spune despre cea mai grea experienţă trăită în viaţa de sportivă ?

Am avut un moment dificil la vâsta de 15 ani, chiar înainte de participarea la Jocurile Olimpice, unde am avut o ruptură musculară ce m-a ţinut departe de gimnastică aproape nouă luni. În acele clipe am vrut să mă retrag din cauza durerii, dar am depăşit acel momentul nefericit .

De un an te-ai reîntors în sala de antrenamente pentru a pregăti viitoarele gimnaste. Care sunt criteriile de selecţie pentru micile sportive ?

Da, aşa este, am fost la selecţie prin grădiniţe. Atunci când te uiţi prima dată la un copil contează aspectul fizic, viitoarele gimnaste nu trebuie să fie foarte înalte, dar nici parinţii acestora. Mulţi fac aici o greşeală, deoarece dau vina pe gimnastică, fiindc-ar rămâne copiii mici de înalţime. Nu este adevărat, pentru că noi, de la selecţie căutam copii care să nu aibă tendinţe de creştere foarte mare. Apoi aducem grupele selecţionate în sala de antrenament şi le testăm forţa, mobilitatea, dar şi alte aptitudini fizice.

La ce competiţii veţi lua parte anul acesta?

Eu am o grupă de începători momentan şi nu vom participa anul acesta la nicio competiţie naţională, deoarece fetiţele sunt mici, având vârste cuprinse între 4-6 ani. În schimb, vom face un stadiu de pregătire la Clubul Sportiv de la Oneşti. Sunt bucuroasă să fac parte dintr-un proiect de amploare: relansarea gimnasticii româneşti, proiect demarat de Fundaţia „Casa Campionilor”, Ministerul Tineretului şi Sportului, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Învăţământului, Federaţia Română de Gimnastică (FRG), în parteneriat cu Consiliul Judeţean Constanţa, Primăria Municipiului Constanţa, CSS 1 Constanţa şi Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Constanţa. În acest proiect sunt implicate 30 de fetiţe cu vâsta între 5 şi 7 ani, atât din Constanţa, cât şi din împrejurimi. Proiectul este condus de Catălin Meran, ce mi-a fost şi antrenor, şi a fost lansat de doamna Mariana Bitang. În afară de centrul de la Constanţa mai sunt două centre la Bucureşti, unul la Timişoara, iar altul la Oneşti.

Au trecut 10 ani de când ţi-ai încheiat cariera sportivă. Ţi se pare că s-a schimbat ceva in gimnastica românească?

Da, gimnastica s-a schimbat şi se va schimba şi de acum încolo. Din patru în patru ani, codul de punctaj se reînnoieşte. Înainte, gimnastica era mai artistică, acum este mai mecanică, iar elementele sunt mult mai dificile. De la an la an toată lumea vrea să încerce ceva nou, ceva mai bun, ceva cu dificultate mult mai mare.  

sursa foto : facebook.com sofronie.n.daniela

   Festivalul Internaţional de Teatru Clasic de la Arad 

Primăria Municipiului Arad , Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad împreună cu alţi parteneri tradiţionali,a  organizat  ediţia aniversară – cu numărul XX – a celui mai longeviv eveniment al teatrului din această parte a țării.

Sunt 20 de ani de la prima ridicare a cortinei Festivalului arădean, eveniment care şi-a câştigat prestigiul în tot acest timp prin două caracteristici majore: tematica şi valoarea creatorilor de teatru prezenţi an de an pe scenele arădene.

Artişti cunoscuţi, spectacole marcante ale scenei românești şi internaţionale, evenimente conexe. Aceasta a fost  reţeta propusă publicului, vreme de zece zile, de organizatorii Festivalului Internațional de Teatrul Clasic.

Unul dintre spectacolele extraordinare ale Festivalului International de Teatru Clasic a fost „Mozart Steps”, creat de Gigi Căciuleanu la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu. Universul muzical combină în mod strălucit muzica occidentalului Mozart şi muzica orientală, şi împreună cu dansul lui Gigi Căciuleanu dă naştere unui spectacol ce se folosește de corpurile actorilor pentru a crea un imaginar poetic vibrant. Nu mai puţin de 30 de performeri vor evolua pe scenă, atât actori de la secția română și secția germană a Teatrului Național din Sibiu, cât și studenți de la Secția de Actorie a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.

SCENOGRAFIE ȘI LIGHT DESIGN: Gigi Căciuleanu; ASISTENT COREGRAFIE: Adriana Bârză; ASISTENT SCENOGRAFIE: Alin Gavrilă; DISTRIBUȚIA: Veronica Arizancu, Florin Coşuleţ, Ali Deac, Diana Fufezan, Raluca Iani, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Daniel Plier, Vlad Robaş, Marius Turdeanu, Liviu Vlad, Arina Ioana Trif, Anca Pitaru; STUDENȚII: Vlad Bacalu, Anton Balint, Cristina Blaga, Paul Bondane, Iulia Pop, Tudor Răileanu, Maria Soilică, Cristi Timbuş, Maria Tomoiagă, Alexandra Şerban, Teodora Voineag.

STEPS TOGETHER

Suntem iubiţii mei Toţi Fraţi de răscruce

Împreună cu voi Iubitelor surori întru cărări pierdute

din care ne-am născut Același râu ne duce

prin vadurile cu mâl ale celor multe Vrute și nevrute

Pământul Stâncă goală ieşind din când în când din apă

Vremelnic rotitoare într-un hău făcut din explozii şi vîrtej

Ne-a zămislit pe toti Şi cât

trăim ne tot adapă

cu frica muritoare a eroilor viteji

Fiinţe conjugate în vecii vecilor la imperfect

Înaintăm greşind Și stagnăm, sau şi mai rău, de nu greşim

Atunci când existăm cu adevărat Suntem şi predicat şi subiect

Vinovăţii cât munţii Cu toţii cărăm sau ispăşim

Ne uităm cu patimă Sau privim cu teamă la cer

Ne rugăm la idoli pe care i-am plămădit din vise

Suntem fraţi de răscruci Surori întru spaţii deschise

înghesuiţi cu toţii într-un ungher de univers

pe care Neştiindu-l Îl credem la fel de sărman ca şi noi Şi stingher.

GIGI CĂCIULEANU

   sursa: http://www.tnrs.ro/

                                                    Larisa Iordache
MAREA SPERANTA A GIMNASTICII ROMANESTI 

Larisa Iordache( n. 19 iunie 1996 ,Bucuresti ) este membră a lotului naţional de gimnastică artistică a României. În 2012, la primul ei Campionat European ca senioară, a devenit campioană europeană la sol și cu echipa, și vicecampioană la bârnă. 
Larisa Iordache devine majoră în acest an. Din cei 18 ani de viaţă, 13 i-a petrecut în sala de gimnastică. Avea doar cinci ani cand o antrenoare a remarcat-o într-un parc din Bucureşti .Zilele s-au adunat şi la şase ani a venit primul concurs la care a participat.Mai tarziu a inteles ca acest sport nu este o joaca.În perioada junioratului a trecut şi prin momente grele, ratări, accidentări, dar şi-a arătat şi valoarea. "Mi-aduc aminte că odată, la şcolare, am căzut de trei ori de pe bîrnă. E cel mai groaznic moment, să te duci la un concurs, să speri că urci pe podium şi apoi să ratezi", spune Larisa. La 13 ani a avut unele îndoieli în ceea ce priveşte gimnastica. "Mă gandeam cum e să fiu un copil normal, şi noi suntem normale, dar n-am putut pentru că îmi place prea mult gimnastica", adaugă Larisa. Este genul de sportivă care ascunde problemele medicale, care lucrează pe durere şi care renunţă doar atunci cand totul devine insuportabil.

Cele mai noi cuceriri cu care se poate mandri Larisa ale anului 2014 sunt rezultatele de la Doha, unde a cucerit 3 medalii de aur.La barna a fost frumoasa si sigura, asa cum ne-a obisnuit in zilele ei bune iar la sol si-a dansat exercitiul de la inceput pana la final, asa cum rar mai vezi in ziua de azi. I-a iesit, clar!

Bineinteles ca poate mai mult, bineinteles ca inca nu e la capacitate maxima avand in vedere pauza luata in ultima perioada, dar daca e sanatoasa are timp sa fie in forma de top atunci cand va fi nevoie. Si tare imi doresc asta pentru ea.
 Visul ei este aurul olimpic de la RIO 2016 ." Larisa trebuie sa fie sanatoasa si sa mai creasca acolo unde trebuie", a declarat Octavian Belu,  dar pana atunci urmatoarea etapa din calendarul Cupei Mondiale este programata in 7 martie 2015 la Dallas.In "Emirates Arena" din Glasgow se va desfasura editia din 2015 a Campionatului Mondial de gimnastica.

Mult succes, Larisa de aur!

sursa : www.larisaiordache.ro

          Si noi am sarbatorit “Ziua Tipografului”

Drepturi câştigate pentru toţi cei de azi!

De unde vine această zi de 13 Decembrie? În 1918, după Unire, o pată de sânge întuneca România: vreo 600 de tipografi bucureşteni de la Atelierele grafice Sfetea şi Minerva  la care s-au asociaţi mulţi alţi muncitori, umplând periculos centrul Capitalei, au declarat grevă şi au demonstrat pentru lucruri care astăzi ni se par fireşti tocmai datorită riscului lor de atunci: în principal, pentru ziua de lucru de opt ore şi mărirea salariilor... În Piaţa Teatrului Naţional, celebră pentru victimele din timpul demonstraţilor acelor vremuri când peste tot în lume poliţiştii sau militarii interveneau brutal, vânătorii de munte, poliţiştii şi jandarmii au intervenit în forţă, s-au făcut multe arestări, s-a tras, peste zece tipografi au murit în stradă. Teama de bolşevism, lozincile strigate - „Jos armata!”, „Jos regele!” sau „Trăiască Republica!” - au neliniştit autorităţile abia ieşite din război, unde viaţa publică fusese reglementată după reguli aspre… 

            Trustul  de presa “ Cuget Liber ”  a fost gazda viitorilor jurnalisti …

La initiativa doamnei conf.univ.dr. Aurelia Lapusan <<bobocii>> Facultatii de Litere, specializarea Jurnalism, au vizitat sediul trustului de presă Cuget Liber cu ocazia zilei tipografilor. Ghid   a fost domnul Corduneanu ce le-a aratat studentilor secţiile tipografiei, unde se pregăteşte apariţia printată a ziarului.Pentru prima dată, cei tineri au înţeles « pe viu » cât de dificil este drumul de la documentarea unui articol la editarea unei ediţii, câţi profesionişti sunt implicaţi pe acest flux tehnologic. Holurile tipografiei erau decorate cu imagini din activitatea tipografiei, de-a lungul anilor.

Web desingul Adrian Mărunţoiu ne-a invitat în faţa calculatorului unde pregăteşte forma pentru tipar, fiecare ilustraţie şi coloană de text trebuins să fie calibrată şi aşezată pentru a răspunde cerinţelor de calitate şi capacităţilor tehnice ale instalaţiilor. O altă secţie vizitată, pre-press, apoi legătoria şi secţia maşini.

La capatul calatoriei lor, studentii au ajuns sa-l cunoasca si pe redactorul sef Cosmin ZAPOROJAN, fostul student al Facultatii Ovidius/Jurnalism. Acesta a fost promovat  redactor sef după  numai 4 ani de activitate în redacţie.

“Munca intr-o redactie este trepidantă, mai ales acum, cand toate informatiile circula in timp real, concurenţa este acerbă, internetul cucereşte toate redutele şi printul trebuie să reziste, să nu cadă în desuietudine. Printul este sufletul trustului de presa orice s-ar intampla insa este clar ca formatul informatiei s-a schimbat mult in ultimii ani.

Un jurnanist tine foarte mult la semnatura lui , de aceea trebuie sa iubiti ceea ce scrieti si sa scrieti corect !”

     Pentru a incheia aceasta zi intr-un mod mai  frumos ,studentii s-au relaxat la Teatrul de Stat Constanta vizionand  „Gâlcevile din Chioggia”, o comedie de Carlo Goldoni, în regia Danei Dumitrescu. Pe parcursul comediei evenimentele se complică, se ţes intrigi şi prind viaţă sentimente precum, iubirea, ura, invidia şi neputinţa.
Din distribuţia piesei fac parte actorii Andu Axente, Laura Iordan / Clara Ghiuvelechian, Turchian Nasurla / Ana-Maria Ştefan, Andrei Cantaragiu, Marian Adochiţei, Adrian Dumitrescu, Luiza Martinescu Toma, Georgiana Mazilescu / Georgiana Baran, Florina Stănculeţ, Florentin Roman, Cosmin Mihale, Remus Archip, Mirela Pană / Cristina Oprean. Scenografia este semnată de Lăcrămioara Dumitraşcu, mişcarea scenică de Stela Cocarlea, iar de light design s-a ocupat Dan Nanoveanu.

Claudia Stoica, studenta anul 1 Jurnalism .

Povesti din cufarul comunei Ciobanu

In data de 12 noiembrie 2014, bobocii Facultatii de Litere, specializarea Jurnalism, din cadrul Universitatii Ovidius, au acceptat cu bucurie propunerea conf.univ.dr. Aurelia Lăpușan de a cunoaste tainele comunei Ciobanu.Acestia au fost primiti in cadrul Scolii de Arte si Meserii cu bucate alese ale zonei si  cu dragoste si bucurie de catre actualul director, prof.Marioara Mihai si de catre fostul director,doamna Aura Rosioru.

  La un prim pas studentii au zarit un portret vechi, din anul 1912, al unui invatator  ce statea la loc de cinste.Primul director al scolii a fost Eftimescu Gheorghe(1884-1892).

Bobocii au vizitat la randul lor invataceii din clasa 0 ce au sustinut cu tarie ca: “jurnalistul scrie in jurnal”.Colegii lor mai mari din clasa a II-a au prezentat hora satului si o sceneta neavand trac in fata noilor vizitatori. Eric din clasa a III-a a facut o parodie a unei melodii rap. Sinceritatea putem spune ca este cuvantul cheie al acestor copii. 

     

 Consiliul Local a constituit proiectul “Din cufarul bunicii” ce sprijina activitatea de o viata a sotilor Rosioru, colectionarii de istorie a comunei Ciobanu. In ajutorul lor a sarit doamna Stanca Ghiog ce a donat razboiul de tesut. In sediul primariei se afla un “mini-muzeu” creat de doamna Aura Rosioru in memoria sotului sau, ce contine obiecte traditionale de imbracaminte, obiecte folosite in casa, tablouri si doua lazi de zestre, vechi de aproximativ 100 de ani. 

            In Ciobanu studentii au mai vizitat si Gradinita. Clasele pregatitoare invatau sa joace “Hora legumelor”, dar si ce mai mici, de 4 ani, faceau din plastelina fructe de toamna. Viitorii jurnalisti au remarcat daruirea educatoarelor si folosirea noilor tehnologii de catre acestea pentru a face mai placute si mai usor de inteles  lectiile.

 

            Viata satului

            Comuna Ciobanu este locuita de 3800 de oameni, formand o comunitate pur romaneasca. In secolul XIX, Ciobanu era denumita Groapa Ciobanului, iar primii ei locuitori au fost din Sibiu si Buzau. Comuna este asezata pe o terasa a Dunarii. O personalitate marcanta a inceputului de secol XX, Directorul Bancii Nationale  era originar din comuna Ciobanu.Una dintre cele mai vechi cladiri ale comunei este biserica construita in anul 1832. De cinci ani locuitorii comunei au readus la viata vechile obiceiuri, precum “hora satului”.

            In mica lor calatorie au vizitat si casa fostei directoare a scolii. Aici a inceput un adevarat interviu despre colectionare si producerea de isotrie a sotilor Rosioru.

-Cum vi s-a parut Ciobanu cand ati luat contact cu lumea satului?

-Cand am luat contact prima data nu mi s-a parut foarte frumos, sa fiu sincera. Plecata de la oras, din familie buna am venit aici si am gasit ce? O casuta mica cu doua camera ce locuiam eu cu sotul meu si apoi au aprut si cei doi copii… O casuta cu o prispa ce trebuia lipita. Soacra ma ajuta… Nu erau acelasi conditii ca acasa, dar asa mi-a placut mie. Nu m-am plans la nimeni niciodata.

-Cum a decurs viata dumneavoastra in aceasta comuna?

-In ’85 mi-am luat gradul I. Copiii m-au stagnat in preocupari. In 1990, dupa Revolutie, sotul meu era directorul scolii. Toti profesorii au plecat de frica Revolutiei. Am ramas in scoala doar eu cu sotul meu. In 1989 sotul a iesit in comuna pentru a linisti si calma lucrurile, deoarece satenii doreau sa dea foc scolii si primariei.

Profilul unei intelectuale care intra intr-o comunitate straina si preia obiceiurile locului

-Cum vi s-a parut satul?Cum erau oamenii?

-Eu nu prea comunicam. Nu puteam sa ii inteleg la inceput, nu puteam sa ma adaptez limbajului. Nu-mi placea sa ies la coltul strazii si sa aud “fa Marita” sau “fa Gherghina”. Numele de Rosioru provine dintr-un grad militar probabil.

-O ultima intrebare, scurta de final… Cui veti lasa tot ce ati colectionat timp de atatia ani?

-Fiicei mele cea mica. I-am transmis si ei aceasta pasiune, iar ea are grija de tot ce se afla aici.

                                         

        

    Studentii de la Jurnalism incep o campanie pentru valorificarea comorilor ce le detine doamna Rosioru si vor incerca pe cat se poate sa promoveze activitatea sa.